De unde ȋncepi atunci când nu ȋţi găseşti cuvintele?
De unde ȋncepi când ai atâtea gânduri şi emoţii pe care le vrei puse pe hârtie, dar nu reuşeşti să le uneşti astfel ȋncât să iasă ceva inteligibil?
De unde ȋncepi chiar dacă nu e prima oară când te-ai pus la masa de scris şi creionul stă blocat pe albul hârtiei?
Am lucrat subiectul blocajului ȋn scris ȋntr-o sesiune de coaching…
…şi am realizat că scrisul pentru mine ȋnseamnă să fiu vulnerabilă, ȋnseamnă să las o fereastră deschisă spre gândurile şi emoţiile mele, o fereastră deschisă pentru toată lumea.
Am crescut şi am lucrat ȋntr-un mediu ȋn care mi s-a inoculat credinţa că a fi sau a te arăta vulnerabil era o slăbiciune, a spune ce gândeşti, a te lăsa să-ţi trăieşti emoţiile, a plânge sau a te bucura prea tare nu era permis. Acest mediu cred că este familiar multora dintre noi.
Încercările timpurii de a mă arăta vulnerabilă mi-au scos ȋn cale oameni care au “profitat” de vulnerabilitatea mea pentru a găsi motive pentru care “să nu fiu suficient de bună sau de puternică” pentru “ceva anume”. În acele momente, prima emoție a fost de regret – de regret că am ascultat o voce interioară pe care o lăsam să mă ghideze atunci când căutam un ecou al gândurilor mele ȋn gândurile altora.
“A nu fi suficient de bună” era deja o credinţă a mea…
…iar refuzurile nu făceau decât să o ȋntărească. Această credinţă m-a mânat permanent să dovedesc că “eu pot” – “eu pot” şi soră mai mică fiind, “eu pot” şi fată fiind, “eu pot” şi femeie fiind, “eu pot” şi soţie fiind, “eu pot” şi femeie divorţată fiind, “eu pot” şi singură fiind.
“Eu pot” ȋnsemna pentru mine să nu cer ajutorul, să nu plâng, să nu mă plâng, să ȋnvăţ mai mult, să muncesc mai mult, să mă descurc singură.
“Eu pot” ȋnsemna pentru mine să dovedesc că “şi eu merit” să fiu iubită…
…să fiu ţinută ȋn braţe, să fiu iertată când greşeam, să fie acolo cineva să mă prindă când aveam eu să cad. Şi am căzut. Şi nu a fost nimeni acolo să mă prindă, dar nu pentru că nu aş fi meritat, ci pentru că nu era de datoria nimănui să fie acolo. EU aveam nevoie ca EU să fiu pregătită să fiu acolo pentru mine, EU aveam nevoie ca EU să conştientizez că merit, EU aveam nevoie ca EU să mă iubesc.
Astfel că, la un moment dat, “eu pot” s-a transformat ȋn “eu vreau să nu mai pot”, am cerut ajutorul, şi bine am făcut, pentru că totul a ȋnceput să se schimbe: gândurile mele, comportamentul meu, obiceiurile mele, starea mea sufletească, oamenii din jurul meu, relaţiile pe care le aveam, situaţiile ȋn care mă aflam.
Schimbările nu au fost lipsite de durere, dar nicio naştere nu e, pentru că asta a fost pentru mine, ca o a doua naştere – o a doua naştere care mi-a oferit o viaţă eliberată de “a demonstra”, o viaţă pe care să o trăiesc, ȋn sfârşit, ȋn mod conştient, pentru mine.
Schimbările nu au avut loc peste noapte…
…aceste schimbări durează de ceva ani şi pot afirma faptul că schimbarea a devenit o constantă ȋn viaţa mea.
În timp, mi s-a arătat că refuzurile, pe care eu le consideram eşecuri, au fost paşi ȋnainte, paşi ȋndreptaţi spre drumul meu, spre dezvoltarea mea, spre misiunea mea, şi ce mi-a fost inițial refuzat a fost, de fapt, un dar – darul de a avea disponibilitatea mentală şi sufletească spre ce ȋmi era scris mie.
Acum zâmbesc cu ȋncredere când realizez faptul că vulnerabilitatea este o putere – de fapt, este o super putere – o super putere care m-a eliberat şi continuă să mă elibereze de limitele pe care mi le impusesem singură, de frustrările ce au venit pentru că mă simţeam prizonieră ȋn nişte situaţii ȋn care am ajuns pentru că nu am fost sinceră cu mine ȋnsămi.
Pentru mine, vulnerabilitatea presupune curaj…
…curajul de a mă arăta aşa imperfectă cum sunt, compasiune – pentru mine şi pentru cei din jur, şi autenticitate – de a mă lăsa să fiu cum am nevoie să fiu.
Vulnerabilitatea nu presupune o stare de confort, cel puţin nu pentru mine, nu acum, nu ȋncă, dar mă las din ce ȋn ce mai mult să fiu vulnerabilă pentru că acum nu mai ştiu cum altfel să fiu. Vulnerabilitatea mi-a deschis uşa spre fericire şi iubire, spre sentimentul de linişte şi de apartenenţă, spre o stare de creativitate, spre drumul ce mi-e scris mie.
Ce ȋmi place cel mai tare este că vulnerabilitatea ȋmi aduce o stare de eliberare, o stare ȋn care nu se mai simte acea greutate ȋn piept, o stare ȋn care sunt atât de ȋn contact cu ceea ce mi se ȋntâmplă, ȋncât să mi se facă des pielea de găină, să o ȋmpărtăşesc celor din jur, şi să mă bucur de asta.
Mi se face pielea de găină inclusiv acum la gândul că mi-am aşternut gândurile aici, ȋn primul articol postat pe blog, şi nu poate decât să mă bucure că m-am lăsat văzută fiind vulnerabilă.
Povestea mea poate la fel de bine să fie povestea oricui, astfel că, ȋn ȋncheiere, te invit să răspunzi la câteva ȋntrebări legate de relaţia ta cu vulnerabilitatea: