În tumultul zilei de astăzi…
… arareori ne uităm retrospectiv la ce ne-a adus aici şi acum, la ce ne-a fost motor ȋn momentele de expansiune, la ce ne-a adus alinare ȋn momentele grele, la micile victorii, sau la lecţiile ȋnvăţate.
Dar, câteodată…
… mai punem haosul pe pauză şi ne amintim de toate astea.
Ne amintim pentru că ceva sau cineva ne-a apăsat pe butoane. Care butoane? Butoanele acelea pe care le avem cu toţii puse ca semn de carte ȋn propriul abecedar, şi pe care ni le mai testăm din când ȋn când să vedem dacă mai rezonăm cu ele.
Ce-mi place la “apăsarea” de butoane este că vine şi cu “analiza” butoanelor, a “de ce-ului” din spatele lor.
Şi atunci ȋncercăm să conectăm punctele…
… să facem relaţii cauzale gândind că azi am ajuns aici pentru că am făcut ceva anume.
Interesant ar fi să realizăm faptul că, şi dacă nu am fi făcut acel ceva, tot aici şi acum am fi ajuns, pentru că, adesea, ce ne ghidează nu “se vede” cu uşurinţă, ce ne ghidează sunt anumite comportamente, credinţe, valori, emoţii, de care devenim conştienţi abia mai târziu când am ȋnceput să ne ȋnţelegem propriile tipare.
Comportamentele, credinţele, valorile şi emoţiile sunt, ȋn definitiv, ca un fel de constelaţie a cauzelor.
Un prieten povestea că a făcut două facultăţi…
… una pentru mama şi una pentru tata, dar acum nu trăieşte din niciuna din cele două profesii.
Acela a fost, pentru mine, unul dintre momentele ȋn care mi-am pus puţin haosul pe pauză şi m-am “uitat” la mine când aveam 18 ani.
La 18 ani eram proaspăt intrată la Facultatea FABBV din cadrul ASE, ca să “semăn cu mama”, şi, un an mai târziu, m-am ȋnscris şi la Facultatea de Drept din cadrul UCDC, ca să “semăn şi cu tata”.
Nevoia de “a demonstra” din acel moment mi-a fost motor pentru a face ambele facultăţi ȋn paralel.
În plus, m-am şi angajat din primul an de ASE, aşa că am avut o perioadă destul de lungă de timp ȋn care jonglam constant ȋntre locul de muncă şi cursurile şi examenele de la cele două facultăţi.
Pe atunci motivam că am mult timp liber şi că vreau să ȋl folosesc eficient.
Cu mintea de acum pot spune că fugeam de mine, fugeam de gândurile mele care spuneau ȋn continuu că tot nu sunt suficient de bună.
Cunoştinţele dobândite din facultăţi şi diplomele obţinute m-au ajutat să fiu ȋn rândul lumii şi m-au ajutat să bifez multe căsuţe care se cer bifate ori la angajare ori ȋn cadrul altor instituţii de ȋnvăţământ. Alte instituţii de ȋnvăţământ? Da, dar revenim la asta mai târziu.
Am auzit recent o vorbă…
… “chemarea ta te va chema ȋntotdeauna” (Your calling will always call you – da, ştiu, sună mai bine ȋn engleză).
Nu ştiu dacă la ȋnceputul vieţii profesionale am simţit chemarea pe care o simt acum, dar nu aş fi fost astăzi aici fără toată experienţa acumulată, fără drumul pe care l-am parcurs – sau poate tot aici aş fi ajuns? – n-o să ştiu niciodată.
În mediul profesional am ȋntâlnit şi oameni incredibili de la care am ȋnvăţat foarte multe şi care mi-au oferit medii sănătoase ȋn care să mă dezvolt ca om şi ca profesionist, dar şi oameni care au reprezentat lecţii prin ei ȋnşişi.
Pe aceştia din urmă, ȋntr-un timp, ȋi consideram a fi oameni toxici, dar recent am auzit pe cineva, cu mult mai multă experienţă decât mine, care zicea că nu oamenii sunt toxici, oamenii sunt aşa cum sunt, ci relaţiile ȋn care nu suntem bine şi ȋn care, totuşi, decidem să stăm, acelea sunt toxice.
Perspectiva aceasta, pentru mine, a reprezentat o imensă descoperire, pentru că am realizat, ceva ce poate ar fi trebuit să realizez de mai de mult, că la mine stă controlul relaţiilor ȋn care sunt, şi ȋn puterea mea stă dacă rămân sau nu ȋntr-o relaţie, indiferent că este personală sau profesională.
Povestesc de lucrurile pe care le aud…
… sau le citesc pentru că eu am convingerea faptului că informaţiile, oamenii, ocaziile, apar ȋn viaţa noastră fix când avem nevoie să apară, nu mai devreme pentru că nu am şti ce să facem cu ele. Şi, cine ştie, poate sunt şi altcuiva de folos citindu-le aici.
Cu siguranţă multe informaţii, oamenii sau ocazii au trecut pe lângă mine când nu eram ȋncă pregătită pentru ele, chiar şi de când mi-am ȋnceput, ȋn mod conştient, călătoria de dezvoltare personală.
Dacă până atunci eram ȋntr-o fugă continuă pentru dezvoltarea mea profesională, am realizat că nu ȋmi aducea pace, nu asta mă ajuta să pun liniştită noaptea capul pe pernă. Era ceva ce lipsea, şi simţeam un handicap când era vorba de a lucra ȋn echipa, de a ȋndruma o echipă, de a fi un manager de oameni şi nu un manager de proiecte. Poate pentru mulţi nu e diferenţă ȋntre cele două, manager de oameni şi manager de proiecte, dar pentru mine a făcut toată diferenţa din lume când am realizat că vreau să fiu tratată ca un om, şi nu ca o resursă.
În ultimii cinci ani din această călătorie de dezvoltare personală am ȋncercat să pun câte un pic din fiecare, astfel ȋncât să mă hrănesc şi fizic, şi mental, şi spiritual.
Am citit mult despre leadership, lucrul cu oamenii, comunicare, am participat la tot felul de cursuri şi ateliere de leadership, public speaking, improvizaţie, şi storytelling.
Am ȋnceput să dansez tango Argentinian şi să practic Krav Maga, arte marţiale de autoapărare. Am ȋnceput să fac terapie şi am schimbat terapeuţi până când am găsit-o pe Simona, un om minunat, care mă ȋnsoţeşte ȋn procesul meu de vindecare prin psihoterapie Jungiana. Din toate mi-am luat ce am avut nevoie pentru a-mi construi o fundaţie solidă şi sănătoasă, şi continui zi de zi să mă hrănesc din toate acestea.
Punctul de răscruce a fost, ȋnsă…
… şcoala de coaching Mind Learners.
Aici am ȋntâlnit două femei nemaipomenite, Alecsandra si Carmen. Ele două ne-au iniţiat, pe mine şi pe alte 14 femei, tot nemaipomenite, ȋn tainele coachingului transformaţional.
Şi dacă la ȋnceputul şcolii intenţia era de a-mi ȋmbunătăţii skill-urile de comunicare şi de lucru cu oamenii, la sfârşit am ieşit de acolo având claritate asupra lucrurilor pe care le am de aliniat ȋn viaţa mea astfel ȋncât să găsesc acea ȋmplinire pe care o tot căutam, şi am devenit conştientă de misiunea mea, şi de drumul pe care ȋl am de parcurs ȋn continuare.
Misiunea mea este de a te ȋnsoţi ȋntr-o călătorie de ȋnvăţare, autocunoaştere, şi schimbare de perspectivă, ȋn care să identifici dacă acţiunile tale sunt aliniate cu valorile, credinţele şi emoţiile tale.
Eu azi mă folosesc de toate informațiile dobândite ȋn şcoala de coaching pentru propria mea stare de bine, pentru propriul meu proces de conștientizare.
Cred cu tărie că atunci când vrem să punem ceva în practică, trebuie să începem mai întâi cu noi înșine. Astfel, efectul propriilor noastre rezultate îi va atrage pe alții și vor fi dornici să afle cât mai multe despre noi și despre ceea ce avem să împărtășim lumii.
Şi dacă tot vorbeam mai devreme…
… de alte instituţii de ȋnvăţământ, călătoria mi-a dus mai departe paşii spre Facultatea de Psihologie din cadrul UBB. Da, am ajuns ȋn acel moment ȋn care să fac o facultate ca să “semăn şi cu mine”. Recunosc – cochetam de mulţi ani cu ideea asta, dar nu am avut curajul să fac acest pas până nu mi s-a clarificat care este, de fapt, drumul meu.
Sunt atât de recunoscătoare pentru toate cele asimilate până acum ȋn călătoria ȋn care mă aflu şi privesc plină de curiozitate spre viitor.
“Nu este amuzant cum zi de zi nimic nu se schimbă, dar când privești înapoi, totul este diferit?” – C.S. Lewis